Starea de detasare si copilul nostru

Daca vrei sa stii care iti sunt limitele, un copil te ajuta copios. Fie ca iti spune “Da, da, imi fac lectiile si trec, apoi, ore la televizor”, fie ca face ordine, ca nu umbla in anumite locuri pe care le lasa ravasite (produsele mamei de make-up sau rochiile ei). Simti un val de caldura neplacuta si nervii, furia urcand. Dezamagire, neputinta, capatul rabdarii.

Niciun fel de argument care sa iasa castigator. Doar privirea aceea, a copilului care te incita.

Si totusi, acum, la rece, putem face o strategie, nu? Pentru orice poti avea una, totul este sa fi fost pregatita si exersata. Poate nu functioneaza suta la suta, dar si o nota de 6 daca iei, tot este mai buna decat 3-ul de pana acum.

Ce-ar fi sa te imaginezi in momentul crizei de furie ca esti inavatatoarea lui. Poti pune pe fata un zambet..schimonosit, dar tot e bine. Nu poti tipa la el, si asta e foarte bine..Nici macar una la fund nu se cade.

Buun, acum ne pregatim limbajul. Trebuie sa inceapa cu Te rog. Neaparat. O fermitate invatata de la propria invatatoare, glas categoric. Ce-i ceri trebuie sa fie limpede: “Te rog sa faci curatenie in camera ta, pentru ca asta imi da o stare buna cand intru la tine si as vrea sa te simti si tu bine in spatiul tau”- ai formulat astfel si sentimentul care insoteste cererea, utilitatea.

buddha-1128426

Repetitia este mama invataturii. Doar n-o sa credem ca si copilul crede ca semeni asa, cu invatatoarea..nici vorba..Pleci din camera punctand astfel si mai bine, cerinta.

Te intorci peste 5 minute cu aceeasi morga. Repeti calm, pe acelasi ton sigur, de nerefuzat.

E o lupta. Fiecare cu strategia lui. Iar pe a copilului ar cam trebui s-o stii, daca nu, studiaza adversarul…